Nuvela urmăreşte destinul unei familii alungată din satul Grădiștea de pe malul Buzăului, în celălalt capăt al ţării,, şi anume în Maramureş.
Deşi plecase doar de numai cinci ani din satul natal, bătrâna Gherghina doreşte să se întoarcă la origini pentru a-şi găsi sfârșitul în propria casă. Dorul după locul din care a fost izgonită a urmărit-o în permanenţă, a chemat-o necontenit, fapt pentru care bătrâna nu a putut niciodată să se despartă de obârșii şi într-o zi pleacă la drum alături de nepotul ei Eremia, proaspăt întors din armată.
Urcă în trenul care îi va lăsa în mijlocul câmpiei, într-o gară mică unde vor fi recunoscuți de soţia şefului de gară, fostul lor vecin căruia îi împrumutau plugul în fiecare primăvară.
Soţia acestuia îi invită în curte, îi omeneşte cu un codru de pâine caldă şi îi sfătuieşte să aştepte că va sosi din sat un camion al gospodăriei colective care-i va aduce până în sat. Ei parcurg drumul în maşina condusă de Aurel Geană, poreclit Șontorogul din cauza unei infirmităţi la un picior, ca urmare a unei întâmplări din copilărie. Când pe coasta dealului se văd primele case bătrâna tresare de emoţie şi de bucurie şi îl îndeamnă şi pe Eremia să se uite.
Ajunşi în faţa casei, cei doi intră în curte. Eremia îi spune Gherghinei că ar trebui să întrebe cine-i preşedintele, dar aceasta, hotărâtă si pe un ton imperativ, îi răspunde: ,, Intrăm aşa. E casa noastră. ''
Ceea ce bătrâna numeşte ,,casa noastră'' a suferit multe schimbări: a fost transformată într-o instituţie publică. Ferestrele şi uşile au fost vopsite în albastru, treptele de stejar erau tocite, potcoava care era fixată să aducă noroc fusese smulsă. În interior îi întâmpină un miros de motorină iar uşile sunt numerotate.
Bătrâna se îndreaptă către încăperea în care a locuit dintotdeauna. Îşi revede camera unde a crescut nouă copii, i s-a născut nepotul, i-au murit alți patru, precum şi soțul ei. Îi porunceşte primarului să părăsească camera un sfert de ceas, întrucât venise aici să moară. Ea se aşează pe scaun, îl roagă pe Eremia să-i cânte oda ,,Hai,Buzău, Buzău'', lasă capul într-o parte şi moare.
Primarul, care la început i-a întâmpinat pe un ton ironic, se irită şi îşi varsă furia pe Eremia care pleacă în ploaia şi vântul de afară, reflexia stării sale.
mersi mult
RăspundețiȘtergere